Consideraţii asupra totalitarismului în România modernă Comunismul în România – de la ideologie la partid politic

Comunismul, o istorie care nu s-a scris încă

Element central al istoriei românilor de-a lungul veacului XX, comunismul este un subiect a cărui istorie nu a fost scrisă încă. Desigur, au curs valuri de cerneală şi s-au scris rafturi întregi de bibliotecă pe acest subiect, dar o istorie unitară a comunismului nu există. Multe fapte despre partidul care, de la o grupare politică aflată la periferia societăţii româneşti s-a transformat, în mai puţin de 50 de ani într-un partid-stat rămân în umbră, în apecial perioada dintre cele două războie mondiale fiind evitată cu grijă de istorici. Şi de ce nu ar fi în contextul în care, evoluţia partidului după 23 august 1944 este mult mai spectaculoasă decât perioada de început a acestuia, în care comuniştii erau doar nişte proscrişi într-o Românie ce se vroia democratică şi europeană.

Ideologia comunistă, logică naţională”, sau „internaţională”

 

Una din temele predilecte ale istoricilor care se apleacă asupra temei este dependenţa comunismului românesc de bolşevismul rusesc. În general comunismul este privit ca un element de import în cadrul sistemului politic românesc, o ideologie adusă de agenţii bolşevici din Rusia, cu scopul de a submina România pentru reanexarea de către Rusia a provinciei Basarabia.

Şi totuşi, o trecere în revistă a figurilor marcante din cadrul partidului dovedesc apartenenţa iniţială a acestora la curentul socialist din România, curent apărut în viaţa politică românească la sfârşitul secolului al XIX-lea. Gheorghe Cristescu, viitorul secretar general în primii ani de activitate ai partidului, Cristian Racovski, cel care a luptat alături de Troţki în războiul civil din Rusia, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, fiul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, “patriarhul” socialiştilor români, Ecaterina Arbore, Constantin Popovici, toţi sunt nume ilustre ale socialiştilor români din Vechiul Regat, care au plecat, nu au venit din Rusia bolşevică.

Atitudinea socialiştilor români nu este singulară în Europa. Radicalizarea unei părţi a mişcării socialiste, şi polarizarea acesteia în jurul unei grupări maximaliste şi una minimaliste este generată de ororile primului război mondial, resimiţite din plin şi de România.

Opoziţia socialiştilor români la intrarea României în război, lucru care i-a pus în conflict cu autorităţile, criza socială provocată de retagerea în zona Moldovei, în toamna lui 1916, au determinat fragmentarea mişcării socialiste din România. Într-un articol publicat în noiembrie 1919 în L’internationale Communiste, Ecaterina Arbore relata că, deşi gravele probleme sociale determinate de război a dus la creşterea simpatiei de care se bucurau ideile social-democrate, partidul nu a putut susţine, din punct de vedere organizatoric, afluenţa de noi membrii şi simpatizanţi: “De altfel la Iaşi acţiona cercul aşa numiţilor tovarăşi <minimalişti> şi al <centrului>, noi, <maximaliştii şi centraliştii organizaţi> şi curentul mai mult sau mai puţin anarhic al muncitorilor cu nivel politic mai scăzut şi o parte din tineret”.

 

“…voi nu veţi uita poporul român, care vede salvarea sa doar în voi, reprezentanţii puterii revoluţiei ruse”

Victoria bolşevicilor în Rusia Sovietică a constituit mai degrabă catalizatorul acestui radicalism, decât elementul care l-a creat. Atitudinea lui Cristian Racovski este sugestivă în acest sens. Membru marcant al socilaismului românesc, deşi de naţionalitate bulgară, Racovski este cel care înainte de 1917 va critica politica Rusiei ţariste faţă de Basarabia, şi va milita pentru unirea acesteia cu România. În 1912, cu ocazia aniversării centenarului anexării Basarabiei, a calificat acest act ca “faptă hrăpăreaţă, actul mârşav al unui stat străin, care prin perfidie a cucerit un teritoriu care nu era al lui, care era populat cu români”.

În preajma primului război mondial, va milita pentru păstrarea neutralităţii României, dar, deşi bulgar, se va declara gata să-şi apere ţara “cu arma în mână dacă este nevoie”. Datorită opoziţiei faţă de intrarea României în război, va intra în conflict cu autortităţile, va fi acuzat de spionaj în favoarea Germaniei, şi pus sub arest la domiciliu într-o casă din Iaşi, de unde va fi luat “cu forţa” (cum precizează un document al Siguranţei) de un grup de soldaţi ruşi bolşevici, şi transportat în Rusia. Aici, va organiza la Odessa un Comitet de Acţiune Social-Democrat Român. De aici, de la Odessa, va solicita sprijin guvernului sovietic în tentativa sa de sovietizare a României: “camarazilor din guvernul socialist… voi nu veţi uita poporul român, care vede salvarea sa doar în voi, reprezentanţii puterii revoluţiei ruse. Datoria voastră este să pretindeţi guvernului român ca, în interiorul ţării, să recunoască dreptul poprului de a depinde singur de dânsul”.

În continuare va lua parte la războiul civil, alături de Troţki, va face parte din Comitetul Executiva al Internaţionalei a III-a, şi va îndeplini diverse funcţii politice până la epurarea sa în timpul marii terori.

Este greu de clasifcat un asemenea personaj în categoria agenţilor sovietici care acţionau la ordin pentru subminarea României. Este cel mai probabil vorba despre aderarea totală la o ideologie încarnată în Rusia bolşevică, o ideologie care propunea o lume mai bună, un vis care la momentul respectiv părea foarte aproape de realizare.

 

De la ideologie la partid

Dacă baza ideologică a partidului poate fi identificată în socialismul românesc de la finele primului război mondial, situaţia este uşor diferită în cazul creării structurii politice, adică a partidului care să reprezinte această ideologie. Nu toţi socialiştii români au aderat la ideile internaţionaliste la finele războiului. Pentru socialiştii Transilvăneni, în contextul în care unirea cu Vechiul Regat era de acum un obiectiv atins, o linie politică moderată era de dorit. Ei au subscris mai degrabă celui de al doilea proiect politic, cel al unei Românii unite, ce avea ca fundament naţionalismul. Ei vor constitui aripa moderată a partidului, care va privi cu circumspecţie internaţionalismul radicalilor din Vechiu Regat, lucru vizibil în atitudinea de dezaprobare faţă de revoluţia bolşevică din Ungaria, în martie 1919.

Conflictul dintre cele două grupări va arde mocnit, până la crearea Internaţionalei a III-a, în martie 1919, sub preşedenţia lui G. Zinoviev. Obiectivele acesteia erau gruparea partidelor socialiste radicale, sau comuniste, şi coordonarea luptei acestora contra burgheziei la nivel internaţional. În cadrul acesteia, grupul comuniştilor români de la Moscova era reprezentat de C. Racovski. Invitaţia de aderare lansată de aceasta către toate partidele comuniste, urmată de adoptarea, la cel de al doilea congres din vara lui 1920 a 21 de condiţii de acceptare, a amplificat clivajul din cadrul socialismului românesc. Disputa se axa acum pe afilierea la Internaţională, şi pe condiţiile stabilite de aceasta, în special a şaisprezecea, referitoare la obligativitatea respectării hotărârilor Internaţionalei de către partidele membre.

Vizita delegaţiei socialiştilor români la Moscova, din toamna lui 1920, va tranşa problema. Pe parcursul acesteia, membrii delegaţiei, formată dinGh. Cristescu şi Al. Dobrogeanu-Gherea, reprezentatnţi ai socialiştilor din Vechiul Regat, Ion Flueraş şi Eugen Rozvan din Transilvania, Constantin Popovici ca reprezentant al sindicatelor şi David Fabian pentru tineret au fost acuzaţi de Racovski că programul adoptat de partid în mai 1919 este bun pentru moaşe şi babe, nu pentru nişte adevăraţi comunişti. De aemenea Internaţionala va cere excluderea lui Ion Fluieraş din partid, acuzat de colaborare cu burghezia datorită activităţii acestuia, alături de Iosif Jumanca, în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, un fel de guvern provizoriu, dominat de Partidul Naţional Român.

Ca urmare, Conferinţa Consiliului General al Partidului Socialist şi Comisiei Generale Sindicale din 30 ianuarie-2 februarie va adopta trei moţiuni, consfinţind existenţa a trei grupări în partid, în funţie de atitudinea faţă de afilierea la Internaţională: una de stânga, care părea majoritară, un centru indecis, care dorea afilierea cu rezerve faţă de unele condiţii, şi dreapta, care se opunea acestei acţiuni. În urma conferinţei, dreapta s-a considerat în minoritate şi s-a autoexclus din partid. Totodată s-a stabilit convocarea unui Congres General al Partidului, în mai 1921.

 

“Pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România” avea să declare ministrul de interne Constantin Argetoianu după ce la 11 mai 1921, participanţii la primul congres al partidului, care votaseră afilierea la Internaţională au fost arestaţi. Acţiunea a întrerupt lucrările congresului, care a reuşit doar să declare constituirea Partidului Socialist-Comunist din România, Secţie a Internaţionalei a III-a, fără a aproba proiectul de statut.

Pregătit sub auspiciile favorabile ale guvernului, (C. Argetoianu a invitat chiar o comisie care să aranjeze chestiunea localului de desfăşurare a acestuia), congresul s-a dovedit o capcană în care comuniştii au căzut. Votarea afilierii a avut ca efect suspendarea grupării centriste din partid, în aşteptarea dispoziţiilor de la Moscova, şi… arestarea celor care au fost de acord, sub acuzaţia de colaborare cu o putere străină.

Procesul, început la 23 ianuarie 1922 se va dovedi un eşec. Cunoscut sub numele de “procesul din Dealul Spirii”, el a durat până la 4 iunie 1922, când regele Ferdinand a emis un decret special de amnistie politică, în urma căruia 217 din cei 271 de inculpaţi au fost eliberaţi. Pretextul a fost căsătoria principesei Măriora cu regele Alexandru al Jugoslaviei, dar motivele reale au fost pe de o parte sprijinul acordat acuzaţilor de către opinia publică şi pe de altă parte recunoaşterea Rusiei Sovietice de către occident în urma tratatului de la Genova. Argetoianu vorbise prea devreme!

 

Actul final

Statutul partidului va fi adoptat în cadrul celei de a doua conferinţe a partidului, la 2-4 octombrie 1922 la Ploieşti. Data marchează constituirea Partidului Comunist din România, Secţie a Internaţionalei Comuniste, nume sub care va fi cunoscut până în 1943, şi alegerea lui  Gheorghe Cristescu  ca secretar general. Sintagma “din România” era un tribut plătit internaţionalismului, comunismul fiind universal, aşa că partidul funcţiona doar într-un cadru teritorial, nefiind de fapt “Român”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie:

Mungiu-Pippidi, Alina, Althabe, Gerard, Secera şi buldozerul, Iaşi, Polirom, 2002

Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste, Iaşi, Polirom, 1998

Todorov, Tvetan, Memoria răului, ispita binelui. O analiză a secolului, ed. Cartea Veche, Bucureşti, 2002

Turchetti, Maria, Tiranii şi tiranicidul, Bucureşti, ed. Cartier, 2003