Tag Archives: politic

Tipul ideal de DEMOCRATIE ?

  Democratia

reprezinta o modalitate de conducere a unui sistem social caracterizata prin participarea, in diferite forme, a membrilor respectivului sistem la procesul de conducere. Caracteristic democratiei este difuzarea larga a functiilor de conducere la nivelul grupului, colectivitatii. Opusa este separarea de grup, de colectivitate a functiilor de conducere si exercitarea lor de catre o persoana/ un grup/ organism in afara controlului colectivitatii conduse. Democratia este opusa politic totalitarismului, dictaturii, in general formelor unipersonale de conducere.
In principal, democratia este un instrument de conducere capabil sa realizeze doua functii esentiale:

a. mecanism de negociere, de asamblare si armonizare a pluralitatii de interese ale colectivitatii intr-o conducere unitara si coerenta; din acest punct de vedere ea reprezinta un cadru in care fiecare grup si clasa sociala semnaleaza celorlalte interesele sale, devine constient de interesele celorlalte grupuri si clase si de interesele comune, asigura luarea in considerare, intr-o masura sau alta, a intereselor proprii;

b. mecanism social de comunicare a cunostintelor si informatiilor distribuite in masa colectivitatii, de cumulare si verificare reciproca a lor. Efectul cel mai important al democratiei este realizarea, prin intermediul procedurilor sale specifice de negociere si comunicare, a unui grad substantial e consens. (Dictionar de sociologie)

Democratia politica moderna a luat contururile actuale in sec. XIX, bazandu-se pe cateva principii fundamentale: parlament reprezentativ, separarea puterilor in stat, domnia legii, garantarea drepturilor civile.

Democratia moderna, ca tip ideal, presupune prezenta simultana a doua principii enuntate de John Locke inca din secolul al XVII-lea; ele au fost articulate cu limpezime mai ales dupa Revolutia franceza, cand practica a determinat actualizarea teoriei. Cele doua principii ar putea fi formulate astfel: autonomia colectivitati si autonomia individului.

In jurul acestor doua mari principii se acumuleaza o seama de reguli, depinzand mai mult sau mai putin de ele, alcatuind ansamblul imaginii noastre despre democratie. Tot asa stau lucrurile cu autonomia colectiva, cu ideea de egalitate a drepturilor si cu tot ceea ce implica ea. Daca poporul este suveran, atunci toti trebuie sa participe la putere, avand acelasi rang, ca parti constitutive ale acestui popor. Deci, intr-o democratie, legile sunt aceleasi pentru toti, fie ca individul este bogat sau nu, celebru sau puternic.

In cazul autonomiei individuale, niciodata totala, valabila doar pe un teritoriu limitat, cel al vietii private, s-a dovedit ca doar o singura modalitate o poate asigura, iar aceasta modalitate a devenit un sinonim al libertatii si a fost perceputa ca scop in sine: acesta este pluralismul. Termenul se refera la multiplele fatete ale vietii in societate, dar sensul si destinatia lui sunt mereu aceleasi: pluralitatea asigura autonomia individului. Mai intai, ea garanteaza separarea teologicului de politic, a divinului de uman. Democratia nu le impune cetatenilor sai sa nu mai creada in Dumnezeu, ea le cere numai sa-si mentina credintele in spatiul vietii lor private si sa tolereze diferenta dintre credintele lui si ale altor persoane. Democratia este un regim laic, ne-ateu; ea refuza sa fixeze natura idealului fiecarei vieti personale si se multumeste sa asigure concordanta acestor idealuri diverse, cu conditia ca ele sa nu contrazica totusi, ideile subiacente  ale justitiei.

Sferele in care se incadreaza existenta fiecarui individ trebuie, de asemenea sa ramana separate. Prima separare este cea dintre public si privat. Lumea relatiilor personale nu se confunda cu cea a raporturilor stabilite intre oameni, consecinte ale vietii in societate. Aceasta parte a existentei umane, cea sociala, trebuie asumata intr-un mod mai mult sau mai putin perfect de catre stat si idealul actiunii sale este justitia. Nu tot asa se petrec lucrurile cu relatiile personale in cadrul carora indivizii sunt fiinte unice, de neinlocuit unele in raport cu celelalte. Lumea respectiva, departe de a se supune principiilor de egalitate si de justitie, este tesuta din preferinte si refuzuri.

Separarea politicului de economic se mentine chiar si in sfera publica: detinatorilor puterii politice nu le revine controlul integral al economiei. Mentinerea proprietatii private, in masura in care asigura autonomia individului, este in acord cu spiritul democratic, chiar daca nu este suficienta pentru triumful lui.

De asemenea, diversele organizatii si asociatii publice nu trebuie sa apartina unei singure tendinte politice, adica sa se revendice obligatoriu la o optiune politica oarecare. In fine, mijloacele de difuzare a informatiei, presa, media, biblioteci si altele, raman pluraliste pentru a evita tutela politica unica.

In democratie, insasi viata politica se supune principiului pluralismului. Mai intai, individul este protejat prin lege impotriva oricaror actiuni ale celor ce detin puterea: acesta este un efect al separatiei puterilor, executiva si legislativa. Dreptul si forta raman clar separate, primul controland-o pe a doua. Societatea nu este doar un camp de batalie intre diferitele forte din interiorul ei, ea devine un stat de drept, guvernat conform unui contract obligatoriu pentru toti cetatenii.

Acelasi principiu determina pluralitatea organizatiilor politice, numite partide, intre care cetateanul poate alege. Chiar atunci cand, in cursul alegerilor, unul dintre partide cucereste puterea, partidele invinse, care intra in opozitie au, de asemenea, drepturi, tot asa cum in societatea insasi, minoritatile, desi trebuie sa se supuna vointei majoritatii, nu pierd dreptul de a-si organiza viata privata dupa cum doresc.

In societatile in care mai multe partide au dreptul de a exista in mod legal, ele sunt in mod inevitabil in competitie pentru exercitiul puterii. Un partid are, intr-adevar, prin definitie ca obiectiv nu in mod necesar exercitarea puterii, ci participarea la exercitarea puterii. Dat fiind ca exista mai multe partide in concurenta, trebuie emise reguli potrivit carora sa se desfasoare aceasta concurenta. Deci, un regim de partide pluraliste este constitutional; diferiti candidati care exercita in mod legitim autoritatea cunosc mijloacele pe care au dreptul sa le foloseasca si pe cele care sunt interzise. De asemenea, din pluralitatea partidelor putem deduce legalitatea opozitiei. A putea sa te opui in mod legal guvernantilor este un fenomen ce caracterizeaza un anumit tip de regim, cunoscut in istorie ca apartinand tarilor occidentale. In conditiile existentei unui regim cu partide pluraliste, exercitarea autoritatii ia o forma legala si moderata. In masura in care se desfasoara o concurenta legala intre partide pentru exercitarea puterii, aceasta exercitare are toate sansele sa fie limitata de legile existente si, in consecinta tinde sa fie moderata.

Ajungem astfel la urmatoarea definitie a regimurilor caracteristice tarilor occidentale: acestea sunt regimuri in care exista o organizare constitutionala a concurentei pasnice pentru exercitarea puterii. Organizarea este constitutionala; regulile precizeaza, in scris sau nu, tipurile de concurenta intre indivizi si grupuri pentru exercitarea puterii. Concurenta este pasnica, folosirea fortei sau a loviturii de stat contravine esentei regimurilor occidentale. In democratie, au loc dispute in vederea obtinerii unor bunuri care nu pot fi acordate tuturor, dar aceste dispute nu au loc oricum, iar daca se depasesc limitele fixate, daca se incalca regulile impuse, se iese din granitele a ceea ce numim in mod curent democratie. Exercitarea puterii este temporara, cel care pierde o data nu trebuie sa piarda pentru totdeauna, iar daca cel care castiga ii impiedica pe cei care pierd sa beneficieze de o noua sansa, nu ne mai aflam in granitele a ceea ce numim democratie, caci opozitia a fost scoasa in afara legii. Organizarea pasnica a concurentei pentru exercitarea puterii are ca expresie normala alegerile.

Insa dificultatea majora intr-un regim astfel definit este provocata de faptul ca tuturor li se dau ordine in numele catorva. Guvernantii nu reprezinta in mod direct decat o majoritate in cele mai bune cazuri, uneori chiar o minoritate de alegatori si totusi toti cetatenii trebuie sa se incline in fata vointei reprezentantilor unora. Rousseau ne-a oferit formula ideala de conciliere. El scria: “atunci cand ma supun ordinelor majoritatii, chiar daca nu sunt de acord cu aceasta majoritate, ma supun mie insumi, caci am dorit un regim in care vointa majoritatii sa faca legea.” (J.J. Rousseau, “Du contrat social”)

Desi nu putem spune cu siguranta ca aceia care se opun fara succes unei anumite decizii sau politici isi dau consimtamantul atunci cand acestea sunt aplicate in pofida opozitiei lor, putem spune cu certitudine ca ei sunt totusi obligati sa se supuna acelei decizii in masura in care accepta atat principiul deciziei majoritatii cat si corectitudinea procedurilor prin care este adoptata decizia sau politica aplicata. Daca accepti ca unanimitatea este aproape o imposibilitate si ca o decizie a majoritatii este cel mai bun lucru care ramane, trebuie de asemenea sa accepti, ca regula generala, ca te vei supune deciziei majoritatii atunci cand se intampla sa te afli in minoritate. Acesta este sensul in care putem spune despre un sistem de luare a deciziei de catre majoritate, ca se bazeaza pe consens. Atat timp cat toti cetatenii isi pastreaza sanse bune de a se afla in majoritate macar asupra unor probleme majore si semnificative, cei mai multi, daca nu chiar toti, vor fi multumiti sa accepte principiul majoritatii. Ei nu vor simti ca principiul ar opera o discriminare impotriva lor.

Daca o societate este oricum atat de divizata incat contine una sau mai multe minoritati permanente, care stiu ca, in problemele care conteaza cel mai mult pentru ele, nu pot spera sa isi urmeze vreodata propria cale, tocmai pentru ca opereaza principiul majoritatii, atunci acest principiu inceteaza sa mai fie adecvat. Existenta unor minoritati permanente, ale caror aspiratii, dorinte si chiar principii sunt sitematic ignorate sau calcate in picioare in procesele colective de luare a deciziilor, poate face cu usurinta o democratie majoritara sa devina inoperanta.

Drept urmare, exista motive pentru a respinge orice echivalare bruta a democratiei cu un principiu nenuantat al domniei majoritatii. Poporul nu poate fi echivalat doar cu majoritatea. Minoritatile sunt si ele o parte a poporului, iar interesele, vederile si convingerile lor trebuie luate in considerare, pe cat posibil, in procesul aplicarii politicilor si al luarii deciziilor. Desigur ca acest lucru nu este intotdeauna posibil. Adesea compromisul nu poate fi realizat: trebuie facuta o alegere intre politici diametral opuse. Dar o democratie in care unele grupuri etnice, religioase sau politice se afla permanent in minoritate si si astfel in opozitie are mari sanse sa devina instabila si sa isi piarda legitimitatea. In conditii extreme, o minoritate, si in special o minoritate nationala, aflandu-se intr-o asemenea situatie, poate decide pur si simplu sa aleaga secesiunea si crearea unei societati si a unui stat in care ea formeaza majoritatea.

In aceeasi ordine de idei, autorul Anthony Arblaster afirma ca “democratia nu implica pur si simplu o diversitate fara limite in interiorul societatii. Ea are nevoie de o fundamentare nu numai a valorilor comune, ci si a experientei comune, astfel incat oamenii sa se poata identifica cu sistemul politic caruia ii apartin si sa poata avea incredere in procedurile si rezultatele sale. Este de asemenea necesar ca nici o minoritate semnificativa sa nu se simta permanent exclusa de la exercitarea puterii si influentei, ca indivizii si grupurile sa fie, in linii mari, egali in capacitatea lor de a influenta rezultatul procesului politic comun si ca aceast rezultat sa incorporeze mai curand ceea ce oamenii recunosc a fi interesele generale ale societatii decat o simpla combinare sau linie mediana a intereselor diverselor grupuri particulare organizate sau a unor interese concrete.” (A. Arblaster, “Democratia”, ed. Du Style, Bucuresti, 1998, p. 109)

In concluzie, am putea spune ca principiul regimurilor pluraliste este o combinatie de doua sentimente: respectarea legalitatii si a regulilor si sensul compromisului. Potrivit lui Montesquieu, principiul democratiei este virtutea, definita mai intai prin respectarea legilor si prin sustinerea egalitatii. Raymond Aron adauga si reprezentativitatea si concurenta intre partide. In mod efectiv, principiul fundamental al democratiei este respectarea regulilor si a legilor deoarece, dupa cum am vazut esenta democratiei occidentale este legalitatea in cadrul concurentei pentru exercitarea puterii. O democratie sanatoasa este aceea in care cetatenii respecta nu numai constitutia care fixeaza modalitatile luptei politice, ci si toate legile care definesc cadrul in care se desfasoara activitatea indivizilor. Autorul Raymond Aron considera ca “nu este suficient respectul fata de reguli sau fata de legi, este nevoie si de altceva care nu este scris si care nu este strict legat de legalitate, simtul compromisului. Notiunea de compromis este dificila, echivoca; in functie de limba ea are un sens peiorativ sau laudativ. Insa, la urma urmei, a accepta un compromis inseamna a recunoaste legitimitatea partiala a argumentelor celorlalti, inseamna a gasi o solutie care sa fie acceptabila pentru toti.” (R. Aron, “Democratie si totalitarism”)

Nu toate regimurile democratice respecta aceste principii care am putea spune ca sunt reunite doar intr-un model ideal. Exista regimuri cu partide multiple cu etape intermediare de autoritate, regimuri cu partide multiple in care concurenta electorala este falsificata prin diferite tipuri de presiuni guvernamentale, regimuri cu partide multiple in care o fractiune a populatiei este scoasa in afara legii si nu participa, in mod real, la competitia electorala. In anumite regimuri, care in aparenta sunt regimuri cu partide multiple, pluralitatea este o fictiune, partidele pluraliste comporta in realitate o directie unica. In termeni abstracti, se pot distinge trei tipuri de imperfectiuni in raport cu tipul ideal al regimului democratic. Mai intai, neaplicarea in mod regulat a legitimitatii electorale, fie prin excluderea unei fractiuni a cetatenilor, fie prin manipularea alegerilor. Apoi, neaplicarea regulata a regulilor concurentei pasnice, fie intre partide, fie in parlament. Si in fine, caracterul nereprezentativ al partidelor, acestea reprezentand decat o modesta minoritate din tara, iar comunicarea intre grupurile sociale si partidele care pretind ca le reprezinta fiind intrerupta.

Acest principiu al pluralismului ce limiteaza puterea politica si asigura autonomia individului nu are o acoperire universala, ci este, la randul sau, limitat. Astfel, statul democratic nu admite nici un fel de pluralism in ceea ce priveste folosirea legitima a violentei: doar statul are armata si politie pentru a reprima orice manifestare privata a violentei si orice incitare la angajarea pe o asemenea cale. Si desi statul nu impune nici un ideal de viata pentru cetatenii sai, sunt excluse aspectele ce contrazic principiile sale: de exemplu, el ii pedepseste pe cei care predica violenta sau practica discriminarea fata de anumite grupuri, atacand astfel egalitatea in fata legii. Refuzul pluralismului se poate extinde si in alte domenii, fara ca astfel sa fie sub semnul intrebarii identitatea democratica.

Dincolo de avantajele sale nete, democratia prezinta si dificultati specifice: consum de timp, blocarea deciziei, permite exprimarea conflictelor latente, protectia unor interese particulare in procesul decizional.

Democratiilor le sunt adresate adesea diferite reprosuri, in special de adeptii unor regimuri de tip totalitar. Unul dintre ele ar fi fragilizarea legaturii sociale: societatea democratica este “individualista”; daca ea asigura autonomia persoanelor, o face cu pretul a ceea ce constituie insasi existenta lor – interactiunea sociala. Spatiul public se restrange si este in pericol, in beneficiul sferei private, iar societatea este amenintata de atomizare. Conservatorii profetesc ca statele democratice vor fi populate de singuratici nefericiti. O alta caracteristica care face subiect de critici este disparitia valorilor comune: aceasta situatie a debutat cu despartirea statului de biserica si va sfarsi prin a anula orice reper comun al indivizilor , fiecare isi va putea alege propriile valori, fara sa-i pese de ale celorlalti. (Tzvetan Todorov, “Memoria raului, ispita binelui. O analiza a secolului”)

Raymond Aron afirma ca “regimurile constitutionale-pluraliste, pe care le numim in mod curent democratice, nu pot sa nu deceptioneze in egala masura pentru ca sunt prozaice si pentru ca virtutile lor supreme sunt negative. Prozaice pentru ca, prin definitie, acorda mai multa atentie imperfectiunilor naturii umane; ele accepta ca puterea sa iasa din competitia intre grupuri si idei; ele se straduiesc sa limiteze autoritatea, din convingerea ca oamenii abuzeaza de putere atunci cand ajung la ea. Aceste regimuri au si virtuti pozitive, chiar daca e vorba numai de respectarea constitutionalitatii, a libertatilor individuale, dar virtutile lor cele mai inalte provoaca efecte negative. Un regim care tolereaza conflictul permanent al ideilor, intereselor, al grupurilor si persoanelor nu poate sa nu reflecte caracterul oamenilor care il fac sa existe. Este putin probabil sa poate exista un regim in care oamenii politici sa fie pe deplin constienti in acelasi timp de interesele particulare pe care le reprezinta si de interesul colectiv pe care trebuie sa il serveasca; un regim in care conflictele de idei sa se dezlantuie in voie, in care presa sa fie obiectiva, iar cetatenii sa isi pastreze simtul solidaritatii in pofida conflictelor care ii opun pe unii altora.” R. Aron, “Democratie si toatlitarism”)

Dupa parerea lui R. Aron regimurile democratice sunt in marea lor majoritate corupte.

Fenomenul coruptiei poate fi definit astfel: incalcarea sistematica si nesanctionata a normelor unei organizatii sau institutii, de catre unii membri care, in virtutea faptului ca detin o anumita autoritate, utilizeaza resursele organizatiei cu destinatii diferite de scopurile acesteia. In epoca moderna, coruptia a fost privita prioritar in relatie cu sistemul politic. Astazi ea este studiata ca fenomen caracteristic organizatiilor birocratice. Unii autori considera coruptia ca abandonare a standardelor asteptate de comportament de catre cei ce detin autoritatea, in vederea obtinerii unor avantaje personale, abandonare nesanctionata. O astfel de definitie este insa restrictiva, deoarece nu este obligatoriu sa existe avantaje personale: coruptia poate rezulta si din credinta in anumite valori si idealuri, altele decat cele ale organizatiei de apartenenta. Pe de alta parte, coruptia poate fi, in unele societati subdezvoltate, un fenomen mai mult sau mai putin normal, constituind principala sursa de castig pentru categorii largi de indivizi. In sistemele totalitare, in cele comuniste in special, coruptia a fost tolerata din considerente politice, fiind utilizata ca instrument de control social. Coruptia se intalneste practic in orice societate, chiar si in cele cu indelungata traditie democratica. In orice societate putem identifica mai multe forme de coruptie in functie de tipul de norme incalcate, de institutiile in care se produce, ca si in functie de modelele culturale care o genereaza. Astfel putem identifica o coruptie politica, una morala, una economico-administrativa si chiar una culturala. (Dictionar de sociologie)

Autorul francez Raymond Aron distinge trei tipuri de coruptie in functie de cauza principala care o determina. Astfel, poate exista coruptie in institutiile politice, fie in spiritul public, fie in infrastructura sociala.

Coruptia institutiilor politice apare atunci cand sistemul partidelor nu mai corespunde diferitelor grupuri de interes sau atunci cand functionarea sistemului partidelor este de asa natura incat din rivalitatea partidelor nu rezulta nici o autoritate stabila.

Al doilea tip de coruptie este cel al spiritului public, Montesquieu ar fi spus coruptia principiului. Pot fi concepute mai multe modalitati ale coruptiei principiului: fie spiritul partizan sfarseste prin a inlatura constiinta binelui comun, fie spiritul de compromis, necesar functionarii regimului, sfarseste prin a impiedica orice decizie clara si orice politica hotarata.

Coruptia poate avea ca origine si infrastructura sociala, atunci cand societatea industriala nu ar mai reusi sa functioneze, atunci cand rivalitatile sociale ar avea o asemenea intensitate incat puterea politica, cea a partidelor, ar fi incapabila sa le stapaneasca.

Democratia reprezinta o forma de conducere pentru care societatea actuala a optat cu claritate. Urmatoarele argumente sunt de regula invocate in favoarea eficientei superioare a democratiei:

a. superioritatea gandirii colective asupra celei individuale, mai ales in solutionarea problemelor cu un grad ridicat de complexitate; procedurile gandirii colective sunt tot mai des utilizate in toate domeniile, inclusiv in stiinta;

b. crearea consensului: acceptarea deciziilor este mult mai ridicata in conditiile participarii la luarea acestora;

c. motivare: participarea la luarea deciziei ridica substantial gradul de implicare, de responsabilitate, in timp ce sistemele nondemocratice genereaza pasivitate, rezistenta, ostilitate, apatie, alienare;

d. exista o relatie clara intre procedurile democratice si creativitatea, inventivitatea sistemelor;

e. democratia este o baza necesara pentru orientarea flexibila, deschisa pentru experimentare, analiza critica; in contast, sistemele nondemocratice devin defensive, inchise la realitate, rigide;

f. reprezinta singura modalitate de promovare constructiva si consensuala a pluralitatii intereselor care caracterizeaza o colectivitate si de aici gradul relativ scazut de conflictualitate si de alienare;

g. control eficace asupra exercitarii conducerii de catre intreaga colectivitate.